Proverbul românesc „Prostia este omenească” ne deschide o cale de înţelegere: prostia nu e un fenomen rarefiat, ci unul care aparţine experienţei umane. În acest articol vom explora ce înseamnă prostia — când apare, cum o vedem, cum ne luptăm cu frustrarea din faţa ei — şi vom găsi împreună paşi practici ca să tolerăm, să înţelegem şi să transformăm relaţia noastră cu ea.
Ce înţelegem prin prostie?
Prostia apare ca un efect al omului — când acţiunile, alegerile sau lipsa reflecţiei dau naştere la rezultate care apar “prostesc”.
Omul decide ce e “prostie” şi ce nu — ceea ce înseamnă că există un reper interior sau social care defineşte.
Prostia „sălăşluieşte printre oameni” — nu e izolată, ci este parte din interacţiune, din societate, din relaţii.
Însă — paradoxal — prostia poate apărea şi în propria noastră experienţă: „Ce prost am fost!” poate fi reflecţia unui moment-în care noi înşine am fost actorii. Nu e nevoie de altcineva pentru a simţi „prostia”.
De ce ne deranjează atât de mult?
Când îl vedem pe celălalt făcând ceva pe care îl percepem ca fiind “prostesc”, apare frustrarea, iritarea, uneori furia. De ce?
Pentru că ne aşteptăm la un nivel de raţiune, decenţă, claritate, iar când acesta lipseşte — ne simţim “deranjaţi” de disonanţă.
Pentru că, într-o măsură, prostia celuilalt reflectă-o pe a noastră (sau frica de a o avea).
Pentru că nu suportăm să fim lipsiţi de control — iar prostia pare să ridice haosul, imprevizibilul, ha-ha-ul.
Autorul Andrei Pleșu în eseul său „Despre inimă și alte eseuri” observă că prostia există indiferent de educaţie sau inteligenţă — diferenţa stă doar în nivelul manifestării.
Prin urmare, iritarea noastră reflectă nu doar ce face celălalt, ci şi ce aşteptam să fie.
Cum putem să tolerăm mai bine prostia?
a) Acceptă inexorabilul
Prostia — aşa cum observă Pleșu — „meteahna” omenească — este parte din realitate. Acceptarea ei nu înseamnă să o aprobăm, ci să nu mai fim prizonieri ai revoltării.
b) Transformă-ţi perspectiva
Întreabă-te: „Ce pot să învăţ de aici?” Dacă cineva face ceva ce ţi se pare prostesc — poate e doar alt-fel decât aşteptarea mea. Poate are alte premise, alte resurse, alte limitări.
c) Lucrează la reacţie, nu la provocare
Nu poţi controla ce fac alţii, dar poţi controla cum reacţionezi. Respiraţie, pauză, întrebare interioară: „De ce mă deranjează atât?”
d) Fă-ţi diferenţa între „propria prostie” şi „prostia celuilalt”
Este loc şi pentru introspecţie: „Ce prost am fost?” — când nu am acţionat, când am tăcut, când am permis… Acceptarea propriei prostii ne umanizează şi ne reduce furia.
e) Construieşte-ţi spaţii de umor şi de compasiune
Glumele, umorul blând, recunoaşterea că „suntem toţi puţin proşti uneori” ajută la degajare. Compasiunea creşte toleranţa.
Ce beneficii aduce această toleranţă?
Mai puţină energie consumată în revoltă, frustrare, judecată.
Relaţii mai bune, mai puţin conflictuale — dacă reacţionezi mai calm, relaţia schimbă tonul.
Mai multă libertate interioară — nu eşti capturat de ce „ar trebui să fie” sau ce „nu ar trebui să fie”.
O minte mai clară pentru acţiuni constructive — când nu eşti ocupat de frustrare, poţi acţiona mai bine.
Concluzie
Tolerarea prostiei nu înseamnă să devii pasiv(ă). Înseamnă să devii mai conştient(ă). Să observi, să alegi, să reacţionezi cu maturitate. Să îţi dai voie să fii om — cu limitări, cu greşeli — şi să oferi celorlalţi acelaşi spaţiu. Dacă vrei să explorăm împreună cum se întâmplă asta în viaţa ta programează-te pentru o consultaţie. Îţi ofer spaţiu pentru reflecţie, înţelegere, uşurare.
